Cesare Pavese


Mările Sudului
                                                        (lui Monti)
Mergeam pe muchia unui deal, seara,
în liniște. În umbra amurgului târziu,
vărul meu, un uriaș îmbrăcat în alb,
pășea calm, bronzat la față,
taciturn. Tăcerea e virtutea noastră.
Unul dintre strămoșii noștri trebuie să fi fost foarte singur
  — un om grozav printre idioți sau un biet slăbănog —
să-și învețe partea de tăcere.
Vărul meu a vorbit în seara aceea. M-a întrebat
urcând cu el: dacă de pe culme se vede
în nopţile senine lumina farului
îndepărtat din Torino. „Tu care locuiești în Torino...”
a spus  ,,...ai dreptate. Viața trebuie încercată
departe de țară: profită și  bucură-te
și apoi, când te întorci, ca mine, la patruzeci de ani,
totul este nou. Langhe nu e pierdută”.
Toate acestea mi le-a spus el mie și nu un paria italian,
dar vorbea greu dialectul, care-i, ca pietrele
aceluiași  deal și atât de aspru încât
douăzeci de ani de limbi și oceane diferite
nu l-au zgâriat. Și mergea pe drumul abrupt
cu privirea concentrată pe care eu am văzut-o, băiete,
la țăranii puțin obosiți.
Douăzeci de ani am făcut înconjurul lumii.
Eram încă un copil vorbit de femei ce
au spus că am murit. Apoi am auzit femei 
povestind despre asta, uneori ca într-un basm;
însă bărbații, mai serioși, au uitat.
Într-o iarnă când sufeream de moarte mi-a sosit o ilustrată
cu un timbru mare verzui cu corăbii într-un port
și cele mai bune urări de recoltă. A fost o mare uimire,
dar băiatul mare a explicat cu nerăbdare
că ilustrata venea de pe o insulă numită Tasmania
înconjurată de marea albastră, feroce cu rechini,
în Pacific, la sud de Australia. Și a mai adăugat că,
sigur, a pescuit perle. Și a scos ștampila.
Fiecare și-a dat cu părerea, dar fiecare a tras concluzia
că, dacă nu era mort, va muri.
Apoi toți au uitat și de atunci a trecut mult timp.
Oh, cât e de când ne-am jucat de-a pirații malaezi,
cât timp a trecut. Și de ultima dată
când am coborât să mă scald într-un loc periculos
și l-am urmat pe un tovarăș de joacă într-un copac
despicându-și ramurile frumoase și am răsucit capul
unui rival și am luat bătaie;
câtă viață a trecut! Alte zile, alte jocuri,
alte picături de sânge înaintea rivalilor,
mai evaziv: gânduri și vise.
Orașul m-a învățat temeri nesfârșite:
gloata, strada m-au făcut să tremur,
un gând uneori, spionat de o față.
Încă mai simt în ochi bătaia luminii batjocoritoare 
a miilor de felinare de pe stâlpi.
Vărul meu s-a întors printre puțini, după
marele  război. Și avea bani.
Rudele au spus încet: „Într-un an, cel puțin,
îi mănâncă pe toți și se întoarce.
Cei disperați așa mor”.
Vărul meu avea fața hotărâtă. A cumpărat un parter
în sat și a construit un garaj de beton
a pus o torță în flăcări înainte, pentru a vinde benzină,
iar pe podul mare, la curbă, o placă-reclamă.
Apoi a băgat un mecanic înăuntru să primească banii
și a bătut cu piciorul tot Langhe fumând.
Între timp se căsătorise în sat. A prins o fată
zveltă și blondă ca străinele
pe care cu siguranță le întâlnise într-o zi prin lume.
Ieșea tot singur îmbrăcat în alb,
cu mâinile la spate și cu fața bronzată,
dimineaţa bătea târgurile şi cu un aer viclean
târguia cai. Apoi a explicat:
când va pierde tot ce are acum, acesta este planul, 
să cumpere toate animalele din vale
și să oblige oamenii să-și ia motoare.
„Dar fiara”, a spus el, „cea mai mare dintre toate,
eu am fost cel care m-am gândit. Trebuia să știu
că aici boii şi oamenii sunt aceași rasă.”
Ne plimbam de peste jumătate de oră. Vârful era aproape,
foșnetul și șuieratul vântului din jurul nostru creșteau.
Vărul meu se oprește brusc și se întoarce: „Anul acesta
scriu pe afiș: - Santo Stefano
a fost întotdeauna primul la petrecerile
văii Belbo – și că ei o spun,
cei din Canelli”. Apoi porni din nou.
Un parfum de pământ și vântul ne învăluie în întuneric,
câteva lumini în depărtare: ferme, mașini
pe care cu greu le auzi; mă gândesc la puterea
care l-a făcut pe acesta om, smulgându-l din mare,
spre țărâmuri îndepărtate, spre tăcerea lungă.
Vărul meu nu vorbește despre călătoriile făcute.
Spune sec că a fost în acel loc și în celălalt
și se gândește la motoarele sale.

Doar un vis

i-a rămas în sânge: A traversat viața
ca pe furtună o navă de pescuit olandeză, cetaceul
a văzut harpoanele grele zburând în soare,
a văzut balene fugind în spuma de sânge	
cum le urmăresc ridicându-și coada și luptă cu sulița,
Îmi zice uneori.
                                        Dar când îi spun
că se numără printre norocoșii care au văzut zorii
pe cele mai frumoase insule de pe pământ,
la amintire, zâmbește și răspunde că soarele
a răsărit, că ziua începuse pentru ei.

Strămoși

Obosit de lume, am simțit o vârstă
încât îmi ridicam pumnii în aer și plângeam singur.
Ascultam vorbele bărbaților și femeilor
neștiind să răspund, puțină bucurie,
dar și asta a trecut: nu mai sunt singur
și dacă nu știu să răspund, știu să mă descurc fără ei.
Mi-am găsit prieteni găsindu-mă pe mine.
Am descoperit că, înainte de a mă naște, am trăit
mereu în oameni statornici, stăpâni pe ei înșiși,
și nimeni nu știa să răspundă și toată lumea era liniștită.
Doi cumnați au deschis un magazin - prima avere
din familia noastră - și străinul vorbea serios,
calculat, nemilos, meschin: o femeie.
Celălalt, al nostru, citea romane în prăvălie
- ceea ce în sat era mult - și clienților care intrau
li s-a răspuns în cuvinte scurte
că nu este zahăr, că nici sulfat nu mai este,
s-au terminat. S-a întâmplat mai târziu că acesta din 
urmă a dat o mână de ajutor cumnatului său falit.
Mă gândesc la acești oameni și asta mă face să mă simt 
mai puternic decât să te uiți la oglindă umflându-ți umerii
și strângându-ți buzele într-un zâmbet solemn.
Un bunic de-al meu a trăit, îndepărtat în vremuri,
și s-a lăsat înșelat de unul dintre țăranii lui
apoi a săpat viile - vara -
 pentru a vedea o treabă bine făcută. Așa da.
Mereu am trăit și am păstrat 
o față sigură și plătită cu palmele.
Femeile nu contează în familie.
Adică, femeile stau acasă cu noi
și ne aduc pe lume și nu spun nimic
și nu contează nimic și nu ne amintim de ele.
Fiecare femeie ne infuzează sângele cu ceva nou,
dar toate dispar în muncă și noi,
reînnoiți așa, suntem singurii care dăinuim.
Suntem plini de vicii, toane și orori
— noi, bărbații, părinții — cineva s-a sinucis,
dar nicio rușine nu ne-a atins niciodată,
nu vom fi niciodată femei, niciodată umbre pentru nimeni.
Am aflat un pământ găsind tovarăși,
un pământ rău, unde este un privilegiu
să nu  faci nimic, gândind la viitor.
Pentru că munca singură nu este suficientă pentru mine;
știm să ne prăbușim, dar cel mai mare vis
al părinților mei a fost întotdeauna binele, să nu faci nimic.
Ne-am născut pentru a cutreiera acele dealuri,
fără femei și ținând mâinile la spate.

Traducere de Victor Știr