De după gard (1)
Am timp. El are răbdare cu mine. De felul meu nu mă prea omor cu firea, dar îmi place să văd cum o fac alții. Am avut și noroc. Am moștenit o casă cu gard la strada principală. Tot ce se întâmplă în comunitatea noastră, într-un fel sau altul, ajunge și pe la poarta mea, iar eu sunt acolo, după gard, atent să văd ce fac oamenii. Și fac, nebunii, că n-au stare! Să-i vezi cum aleargă care-ncotro, de parcă s-ar strădui să cuprindă cât mai mult din ce oferă viața asta bogată. Nu zic, nu toți aleargă după aceleași lucruri. Unii după bani, alții după servicii bune, sau după funcții, poziții sociale (cine mai dă doi bani pe astea!). Mă uit și râd la unii care merg așa visători, de parcă ar căuta să rupă bucăți de viață din cer, nu de pe pământul ăsta pe care calcă și care oferă toate avantajele. Ăștia mai mult îi încurcă pe ăia de știu precis după ce aleargă și se împiedică de fluieră-vânt ăștia, zău așa!
Dar eu stau liniștit, fumez ca turcul și sunt atent (focusat zic unii!) la tot ce mișcă. De la un timp, mă cam lasă picioarele, așa că mi-am adus un scaun lângă gard. Odată chiar am pierdut un eveniment. Abia ce mă așezasem comod în fotoliul meu (că doar nu aduceam un scaun obișnuit!), când cineva din grupul nu știu cui tocmai îi scuipase o ocară în obraz altcuiva de la grupul nu știu care. Am murit de ciudă. De-aia am făcut o gaură în gard, să nu-mi scape nimic nici când mă odihnesc. Mai bagă câte unii bățul prin gard, dar e un risc asumat. Trebuie să observ tot ce se întâmplă. Nu pentru mine. Să vă spun vouă. Să știți. Să nu muriți proști, cum ar spune vecinul și prietenul meu, Ghe O’Cocoșică.
Uite, la noi în sat (că și orașul e tot un fel de sat, numai că mai mare) nu mai sunt lucrători. Toți sunt oameni de afaceri. Le e rușine să spună că sunt angajați și lucrează pentru unul mai deștept sau mai descurcăreț decât ei, așa că și-au făcut toți firme ori s-au înregistrat ca persoane fizice autorizate (mă rog, pe-aici li se spune self employed) și oferă servicii altor firme, adică, vezi Doamne, nu lucrează pentru ele. Dacă mai au și unul-doi oameni la muncă, gata, sunt antreprenori! Când se întâlnesc între ei, numai despre business (afaceri, cum ar veni) vorbesc. Toți sunt nemulțumiți de lucrătorii lor (mă rog, lucrătorul, de cele mai multe ori). Ba că nu face treabă bună, ba că fumează prea mult. Și îi mai dă și o grămadă de bani!
Dar altfel e bine, să știți, pentru că, mai totdeauna lucrătorul ăla habar nu are de cum merg treburile în Irlanda, nici limba nu prea o știe, a fost adus de cineva aici, care s-a și ocupat să-l aranjeze (seteze!) legal, ba poate că l-a și înregistrat ca self employed (persoana aia autorizată!) și e mulțumit așa. Se mai revoltă când aude că alții câștigă mai mult, dar îi trece repede când își dă seama că el nu s-ar putea descurca pe cont propriu.
Dar nu-s numai din ăștia la noi în sat. Nu, mai sunt și alții altfel. O să vă spun despre ei săptămâna viitoare.
Și-atunci, întrebarea e, e bine sau nu e, O’Cocoșică?