A plecat odată un nebun în mare,
De singurătate nu a mai gândit.
N-a dorit să lupte, a vrut renunțare,
Să lase uitării tot ce-a dobândit.

O umbră de zâmbet îi umblă-n figură,
Fața-i plăsmuiește forme neavute,
că își amintește de alint și ură
de al lui torace cum erau țesute.

Cu ceață în minte a călcat în val,
Hainele-i jilave frigul le îmbracă,
Apa, cu răceală, l-a împins la mal.
Pe neașteptate panica-l atacă.

Cu nerv el atuncea se împotrivește
Și dă să se-ntoarcă, trage spre nisip,
Când din stropi de gheață un glas îi vorbește,
din talazuri repezi i se-arată-un chip.

În nedumerirea-i spectrul îl încântă
Și-l poartă în brațe cu cântec de leagăn,
În pântec de ape cu grijă-l împlântă,
Devenind sămânță în pământul reavăn.

Alina Ilie