Drumul până acasă mi-a părut o Golgotă pe care nu o meritam. Fabrica de Cherestea își anunțase insolvența și vestea venise ca un ciocan, direct în moalele capului. Ada și nou născuții mă așteptau cu masa pusă. Nu pot intra cu chipul ăsta cătrănit, mi-am zis. Peste două zile era ziua ei și deja acumulasem datorii la întreținere. Am intrat pe ușă și mi-am agățat sufletul în cuierul de stejar. A crăpat instant sub greutatea lui și bucățele mici de lemn au picat pe gresia rece. Mi-am adus aminte de-un tâmplar. Da, și de tâmplarul ăla, dar acum mă gândeam la Goran. Sârb, căsătorit cu o româncă din Severin. Iubeam poveștile lui spuse în pauzele de țigară. Stâlcea cuvintele, se enerva și începea să înjure în sârbă, iar după ce se răcorea, își punea țigara de foi în colțul gurii precum Clint Eastwood și, puțin încruntat, îmi zicea: "Bogdane, eu nu am înjurat pe tine". Rămăsese fără două degete și nu primise nicio compensație. Accident de muncă pe care cei din conducere l-au considerat neglijență.
Din bucătărie venea miros de plăcintă cu mere. Cum poate femeia asta să le facă pe toate? mi-am zis în timp ce nările mi se dilataseră ca unui ogar care-și caută vânatul. M-am așezat pentru o clipă cu fundul pe gresie și am hotărât să nu îi spun. Nu încă. Am auzit-o strigându-mă.
-BoogyMan, ce faci acolo, se răcește mâncarea.
M-am ridicat, mi-am scuturat mâinile și am întredeschis ușor ușa de la bucătărie. Mi s-au risipit toate gândurile alea sumbre ca și cum nu fuseseră niciodată acolo. Ada, cu sânii dezgoliți, îi alăpta în tandem. M-am topit.
-Deci așa arată o zeiță care-și hrănește puii, i-am zis în timp ce am sărutat-o pe frunte, ca să nu îi deranjez pe cei mici.
Mirosul ăla de lapte matern m-a făcut să-mi aduc aminte de ce mi-am dorit să fiu tată.
În ziua în care gemenii au venit pe lume, cele douăzeci de minute diferență între ei m-au purtat de la agonie la extaz, de la păcat la iluminare, de la căință la... și bucuria aia reprimată m-a reîntors cu fața către Dumnezeu. Cam care ar fi fost șansele să se nască de An Nou?
Toată săptămâna ninsese parcă în ciuda utilajelor de deszăpezire, Ada o chemase pe maică-sa la noi să o ajute cu de-ale casei și eu băgam ture duble ca să mă asigur că o să ne ajungă banii pentru renovarea camerei în care o să stea micuții. Eram programați pentru cezariană la sfârșitul lui Ianuarie, mi-e imposibil să îmi aduc aminte data. Vorbisem cu Pătrașcu, doctorul, cât nu vorbisem cu prietenul meu cel mai bun în ultimii doi ani. Adevărul e că îl vedeam ca pe un tată. Deschidea întotdeauna o sticlă primită "cadou" și până nu o terminam nu plecam de la el din cabinet. Nu mi-a fost dat să întâlnesc om mai deștept. Își suna întotdeauna șoferul să ne ducă pe amândoi acasă. Pe mine mă lăsa primul.
Țin minte că ieri. Eram acasă. Ada se ridicase din pat să asculte discul pe care i-l făcusem cadou de Crăciun. Mariah Carey. All I Want For Christmas Is You. Eu eram în bucătărie, încercam să aranjez masa ca la restaurant. Am auzit-o strigând. "Boogy, s-a rupt". "Ce s-a rupt? Discul?". "Nuuu. Apaaaa". M-am panicat tot. Mi-am dat două palme și îmi repetam obsesiv că spitalul e aproape. L-am sunat pe doctor. Mi-a zis să ne ducem la spital că o să ajungă și el imediat. Aveam un Opel Kadett. Nu știu de ce în seara aia îl ținusem cu motorul pornit o jumătate de oră. Ba da, știu, trebuia să mă duc să o iau pe soacră-mea înainte de artificii.