... În fiecare an între sărbătorile Sf. Iosif și Buna Vestire ajungea stolul de rândunele deasupra satului cu cântări de bun găsit. Era mare bucurie pentru noi copiii. Întâmpinam rândunelele cu imitațiile noastre gălăgioase care voiau să îngâne glasurile lor din înălțimi: ”Piiiu”, ”Știiiu”, ”Þiiiu”, ”Viiiu”, precum și altele scornite pe moment de care noi înșine râdeam. Zborul deasupra satului dura cam aproape o oră după prânz, când soarele începea să încălzească mai binișor; părea un dans haotic. Ori de câte ori îmi propuneam să urmăresc cu ochii vreuna dintre ele o pierdeam imediat în mulțimea stolului. O parte dintre ele coborau să se odihnească pe gardurile de scânduri, pe crestele coamelor caselor, șoproanelor sau ale hulubăriilor. Probabil o mare parte dintre ele urmau să se îndrepte-apoi spre alte sate vecine. Când se așeazau pe garduri erau foarte atente; se temeau de câini și pisici dar și de copiii mai obraznici. De simțeau pericolul pe-aproape, dădeau de veste tuturor suratelor dimprejur cu glasul lor asemănător vocilor unor soprane ce fac vocalize. Era semnalul de avertisment prevestitor că este foarte aproape un răufăcător: ”Păzea! Păzea!”, ”Păzea, colea!”, ”Colea, colea!”...
La aproape fiecare casă din sat trăgeau cam câte două perechi de rândunele. De multe ori nu mai găseau cuiburile lăsate la plecarea din toamna trecută în bună stare, așa că trebuiau refăcute în totalitate sau parțial. Era o muncă într-adevăr foarte grea și migăloasă, muncă pe care o făceau doar în veselie presărată cu cântări, în mișcări vioaie de la malul pârâului până deasupra prispei caselor, aproape de streașină. Un du-te-vino continuu până seara târziu. Le urmăream de după răchițile bătrâne, groase și pletoase după care ne puteam ascunde mai ușor. Chiar dacă ne observau cred că nu ne dădeau nici o atenție. Își vedeau de treaba lor. Frământau lutul moale de lângă apă cu cioculețul lor micuț apoi cu o încărcătură mică făceau un transport la cuib. Așezau lutul adus în cioculeț la locul potrivit. Mama nu ne lăsa să stăm prea aproape de cuib; zicea că le speriem și că vor pleca la altă casă. Le spionam de departe, de la colțul cerdacului. Când terminau reconstrucția le vedeam aducând în cioc și câte un firicel de iarbă uscată, un pai sau câte o pană găsită cine știe pe unde... pe care le introduceau în cuibul lor în formă de moviliță răsturnată pentru a-l face confortabil.
... ”Haigiț’ sî vă-nvăț și cîntî rîndunica atunși cînd ajiunji la noi!”- zise o dată mamă hotărâtă să ne mai schimbe monotonia jocurilor noastre de copii fără jucării... ”Ia ascultaț’ aiși!"
” Când am plecat
Am lăsat
Merì, perì,
Șî alci miruri, mirogele.
Cînd am vinìt,
Am găsît
Urzîși, urzîși, urzîîîși!”
... De multe ori pe parcursul zilelor primăverii și verii puteam fi auziți noi frățiorii cântând în cor cântecul popasului rândunelelor. Adăugam uneori și alte scurte propoziții copilărești:
”Când am vinìt,
Ungi cregiț’ c’-am oprit?
La Bijghìr, Bijghìr, Bijghìiir!”

”Cînd am vinìt
La păduri ni-am oprit.
La bureț’ pentru
Șighìr, șighìr, șighìiir!”
... Era o adevărată pasiune să urmărim viața rândunelelor de la sosire până la plecare. Urmăream atenți comportamentul lor care nu deranja pe nimeni niciodată. Cântările de dimineață erau o desfătare pentru urechile noastre de copii morocănoși; mereu mama ne trezea și pe noi copiii cu noaptea-n cap doar pentru că trebuia să plecăm la școală sau pentru a pleca împreună cu ea la muncile câmpului.
... și treceau zilele minunate ale copilăriei cu bucuriile și neajunsurile ei care, cred că numai în mediul rural au simplitatea naturală ce marchează și caracterizează sensibilitatea individului pentru tot restul vieții...