Un text mai amplu, cu siguranță vă va atrage atenția, de ce nu, chiar o să vă pătrundă. Un fragment mai generos în nr. 1 al Revistei Vorbelor Scrise. ”NR”
În cocon, nimfa trăia cea mai confortabilă tăcere. Ar fi putut alege veșnicia, dar și-a dorit uimirea. Şi atunci a auzit prima bătaie din aripi... Şi prima bătaie din aripi a fost și ultimul cuvânt.
Deschise ochii. Simți o ușoara amețeală și o durere care răzbătea din spatele tâmplelor. Își frecă fruntea cu ambele mâini, cu degetele mijlocii, în timp ce, cu degetele mari, își masă ușor tâmplele. Simți cum o căldură îi pătrunde întreg corpul. Închise ochii și simți că durerea începea să scadă în intensitate. Cât despre amețeală, aceasta dispăruse fără să își dea seama. Se gândi că poate fi totul de la faptul că are o tensiune arterială anormală sau poate că dacă stă cu ochii închiși se reglează totul. Deschise ochii cu ușoară teamă. Clipi de câteva ori, neîncetând să își maseze fruntea și tâmplele, dar nu simți că durerea se intensifică. Continuă masajul și zâmbi. "Ce prost sunt", își spuse în timp ce privea camera în care se afla.
Nu-și amintea cum ajunsese acolo. Ultimele amintiri erau din trenul de mare viteză cu care călătorea, așa cum o făcea zilnic, către locul de muncă. Își amintea că trenul intrase în tunel apoi, în loc să se aprindă lămpile de control, o flamă izbitor de puternică, orbitoare, îl făcuse să închidă ochii brusc, să se aplece ca și când ceva ar fi urmat să îl lovească. Apoi… De acolo totul părea o negură. Nu-și amintea nimic. "Probabil a avut loc un accident în trenul acela și eu sunt acum la spital..." Își mișcă picioarele, unul câte unul, cu teamă, încercând să afle dacă este întreg. Căuta să își simtă întregul corp, fiecare bucățică. "Sunt cu toate la locul lor". Zâmbi iar, dădu-și seama că durerea de cap dispăruse.
Se uită în jurul său, fără să se ridice. În stânga, o fereastră acoperită de o perdea transparentă, dincolo de care se putea vedea cerul albastru, senin, cu nori albi, prietenoși. În dreapta, o comodă, un dulap, o masă, un scaun. Pe masă, din poziția în care se afla putea să vadă un stilou și un top cu hârtie de scris.
Încercă să se ridice și mare îi fu’ uimirea să constate că îi era imposibil. O teamă imensă îl cuprinse. Simți că se sufocă, apoi simți cum o transpirație rece îi inundă fruntea. "Sunt paralizat!" își spuse. "Sunt victima unui nenorocit de accident și am rămas paralizat!". În acel moment dori să strige după ajutor, dar vorbele nu îi ieșeau pe gură. Era incapabil să scoată vreun sunet. Închise ochii și simți cum o lacrimă îi curge pe obraz. "Nu se poate!" își strigă în gând și auzea strigătele ca și când le-ar fi rostit. "Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate!" Simțea că frica îl va stăpâni și că se va epuiza fără să poată spune cuiva, fără să îi afle cineva teama. Lacrimile îi curgeau pe față, alunecând până către urechi. Când simți lacrima atingându-i urechea își duse mâna instinctiv și se șterse. Atunci deschise ochii uimit și își spuse în gând: "Păi eu pot să mă mișc! Pot mișca mâinile, pot mișca picioarele! Simt lacrimile!" Se pipăi pe piept, pe șolduri. Simțea corpul, își simțea mâinile. Se apăsă pe abdomen și simți că interiorul se dilată. Își simțea și interiorul. Își simțea inima cum bate, își simțea respirația. "Este ceva incredibil! Cum naiba să fii paralizat, dar să simți totul!? Cum să nu te poți mișca, cum să nu poți vorbi, dar să fii conștient de fiecare părticică a corpului, să o simți, dar să nu o poți controla!?" Mintea încerca să deslușească prin toate cunoștințele dobândite dacă mai auzise de așa ceva. Se uită către fereastră, apoi către cameră. Înțelegea că poate roti capul la stânga și la dreapta, dar nu putea să se ridice. "Poate că așa e să fii paralizat și eu îmi închipuiam altceva." Gândul acela îl făcu să simtă iar frica. Închise ochii și încercă să își liniștească respirația. "Trebuie să fiu calm. Trebuie să fiu atent la ce se întâmplă. Poate, la fel ca și durerea pe care o aveam când m-am trezit, va trece și senzația asta ".